Ropedia.ro – Redescoperiti Romania

Gura Haitii- Perla Călimanilor

Mirosul hribilor de pădure de conifere ar trebui sa devina marcă înregistrată pentru acesta zona de la poalele Călimanilor. Pârâul Haita ce boloboroseşte ca un patefon stricat aceeaşi melodie ar trebui pus pe lista celor mai frumoase râuşoare, si cred că ar trebui să ia şi un premiu pentru asta.

Casa meteorologului de peste drum, unde în dimineţile de iunie jderii ies de prin culcuşurile hornului, mult prea putin folosit, sa ia gura de aer şi să-şi agite coada stufoasa către vreo arătare de pârs, este locul unde mi-ar place sa chiui de bucuria munţilor.

Craterul Călimanilor aş vrea sa ma înghită cu tot cu Peştera Luanei cea din limonit si cu lentile de sulf, şi să mă facă rădăcină de merişor, să le pot întinde si să pot astupa gura aceea hidoasă făcută de utilaje în căutare de material pentru explozibili.

Smântâneii culeşi din pădure şi balmoşul Doamnei Rodica să-mi fie soaţe culinare, pe lângă liniştea dimineţilor petrecute în roua fâneţei cu păiuş, festucă şi imortele.

Oamenii muntelui ce-şi beau liniştiţi adălmaşul la pensiunea lui Nea Traian, aş vrea să-mi fie ghizi către  coclaurii stâncoşi din jurul piramidei lui Pietrosu, luându-mă cu ei să le car măcar coasa cu care înving căpiţele din poiana.

Aceasta este Gura Haitii, cu singularul hait, care înseamnă baraj de lemne şi lăcuşor de acumulare, pentru buştenii aduşi din munţi de huţulii  cei păroşi.

Moscheea Ali Gazi Paşa- Babadag

Dobrogea are câteva moschei renumite pentru vechimea şi decoraţiunile lor, din perioada când aceasta regiune a fost inclusă în Imperiul Otoman vreme de mai bine de 500 ani.

Initial situată la Silistra(Bulgaria de azi-fost teritoriu românesc) resedinţa paşei este mutată la Babadag pentru a putea observa şi contracara mai bine mişcările ruşilor ţarişti, aflati în secolul al XVII lea în plină expansiune.

Numele se referă la toponimele turce baba=tată şi dag =munte, sau muntele lui Baba, adica al unui om spiritual şi bătrân, remarcat de oamenii zonei care îi poartă amintirea peste ani.

Zona frumoasă cu dealuri acoperite cu păduri de stejar, salcâm şi tei l-a fermecat pe Paşa Ali Gazi  care a  decis ca în locul unde curge un izvor sfânt, la cişmeaua Kalaigi să ridice o frumoasă moschee, demnă de statutul otomanului şi de importanţa oraşului, cu un minaret de 23 de metri înălţime, astfel ca toţi dreptcredincioşii întru Allah să fie chemaţi de muezin la rugăciune.

Moscheea are unele dintre cele mai frumoase decoraţiuni interioare din lemn din acestă zonă europeană  şi adăposteşte şi cavoul paşei care a iubit atât de mult zona.

În apropiere se află şi un muzeu oriental ce urmăreşte cultura turco-tătară din Dobrogea, însă nu prea sunt indicatoare către el iar interiorul moscheii a rămas secret pentru că nu era deschisă şi nici program de vizitare sau de rugăciune n-am văzut. În sfârşit… vechile metehne balcanice nu sunt uitate uşor.

Unii îi spun oraşului ,, Sinaia Dobrogei”, pentru combinaţia deosebită de relief deluros şi  floră adaptată secetelor  precum şi  pentru apa limanului omonim ce răcoreşte amiezile  toride de vară. Ar fi putut fi mai mult de atât dar limitele bugetare nu i-au permis nici să renoveze moscheea şi casa imamului( conducătorul religios), acest lucru făcându-se cu ajutorul unei fundaţii …turceşti.

Drumurile care leagă însă orăşelul( unde mai traiesc azi doar 50 de familii de turci) de Constanţa, Tulcea sau Măcin sunt însă proaste şi  foarte proaste iar informaţiile despre acesta se opresc, din păcate, la baza militară româno-americană de aici.

Cheile Bicăjelului-La Bechet

Bicăjelul, ca cel mai mare afluent al Bicazului, creează în drumul său câteva mici porţiuni de chei, pe cât de scurte pe atât de spectaculoase şi sălbatice.

Se lasă greu descoperite, drumul ce pleacă din centrul staţiunii Lacu Roşu, şerpuieşte printre câteva vile scăpătate şi două pensiuni din care una –Adela- mi-a rămas în suflet.

Trec de biserica ortodoxă din sat şi mă înscriu pe un drum prăfuit, străjuit de arini, sălcii si molizi piperniciţi, case de păstori si vaci ce-şi umblă cu mândrie talanga pe coclaurii Hăghimaşului.

Câteodată pereţii de calcar ai Hăşmasului încep să se strângă către tine şi atunci îţi spui că ai ajuns şi că cei nouă kilometri de care îţi vorbeau sătenii s-au terminat, dar surpiză valea se lărgeşte şi întâlnesti iar lunca atotcuprinzătoare.

Las undeva în dreapta Cheile Duruitoarei, mai greu accesibile şi ajung într-un tărâm fantastic în care apele râului se îngrămădesc să-si facă loc printre rocile jurasice si rădăcinile suspendate ale arborilor, volbura lor spărgând liniştea peisajului- am ajuns în zona numită La Bechet.

Nu dureaza mult şi ies din strânsoare către un plai cu fâneţe şi păşuni  ce mă forţează să exclam ,,splendoare în iarbă,, şi unde râul abia se urneşte,  asta după ce s-a unit din trei izvoare în locul numit Trei Fântâni.

La buza obârşiei se află un cătun uitat, cu oameni statornici daţi bine cu muntele şi greutăţile lui, oameni pentru care fânul este aur curat iar aerul este esenţa vieţii.

Acolo îl întâlnesc pe Marian, un mic păstor ce fuge peste pietre după vacile lui încăpăţânate si după tăuraşul ce-şi găseşte un prieten uitându-se bovin în geamul maşinii mele.  Surpriza avea să vină abia după ce facem cunoştinţă, pentru că acest băieţel de zece ani citea o carte!… o carte de geografie din anii ‘70 despre România. Asta a fost cu adevărat impresionant.

Pacuiul lui Soare

Multi pleaca din Constanta pentru a vizita vestita manastire Dervent, pe drumul dinspre Ostrov. Vestita pentru o cruce care creste…si ma rog, cica ar face unele minuni. Pe drum mai sunt si alte obiective turistice, manastirea Sf. Andrei, vestigiile de la Adamclisi, cateva muzee si ceva grote. Dar nu despre ele este vorba acum, ci despre una dintre putinele ruine bizantine pe care se pare ca se chinuie sa le dezgroape de ceva decenii arheologii, cetatea Vicina de pe insula Pacuiul lui Soare. Am aflat despre ea initial de pe unul dintre panourile pe care ministerul…x s-a invrednicit de a le plasa ici colo. Asa ca am pornit pe drum.

Drumul nu este grozav dar nici de lepadat. Are bucati bune si rele, ca mai toate drumurile judetene.  Peisajul este chiar montan pe alocuri, paduri, curbe si satele dobrogene care sincer arata cam tragic, parca oamenii astia nu prea ar avea simt estetic sau ceva nu se leaga, o expresie a mixturii de neamuri si popare de prin aceste locuri. In general insa iti sare in ochi lipsa de locuri de popas, restaurant sau carciumi macar, ceea ce spune destul de mult despre valorificarea locala a punctelor de interes… Asa ca daca va este foame puteti servi de la orice alimentara mezeluri cu culori indoielnice sau produse de panificatie solide la genul este bun si de mancat si de arma…

La Dervent am incercat sa aflam unde ar trebui sa mergem mai departe, Dunarea se zarea, dar nestiind in ce parte a luncii sa apucam am intrebat calugarii. Acestia ne-au raspuns cu un demn dispret monahal  si o bunavointa crestineasca  ca este ceva mai incolo. Intre noi fie vorba, la ce bun sa mergi “ceva mai incolo” sau oriunde altundeva cand din punctul lor de vedere ai ajuns la capatul drumului… Dar noi, ca niste turisti incapatanati, am intrat in manastire doar ca sa bem apa si am mers mai departe pe drumul pe care cersetorii din fata manastirii, mult mai amabili, ni l-au aratat. Amabilitatea ni s-a parut relativa cand am cotit la dreapta pe digul de pe marginea Dunarii, pe care daca nu iti rupi masina macar afli cu ce se lupta pilotii pe pistele neamenajate. Indicatoare clare nu prea sunt, asa ca urmezi instinctul. Zona este cu precadere folosita de pescari amatori sau profesionisti, veniti pe sosea dar mai ales cu barci pe care le vezi acostate pe alocuri.

Ajungem in cele din urma la bariera (observati va rog ca oriunde vrei sa ajungi in Romania mai degraba gasesti o bariera decat un indicator prietenos), unde arheologi cu un aspect hipiot ne spun fara menajamente ca insula nu este vizitabila din mai multe considerente pe care nu le-am luat in seama. Am insistat pe langa paznicul care este si barcagiu si in cele din urma am aflat ca ne poate duce contra unei sume modice dar ca ne va lasa acolo si se va intoarce mai tarziu sa ne ia. Fiind duminica si destul de tarziu, partea cu mai tarziu nu ne-a coafat asa ca am decis sa il platim sa ne si astepte pe malul insulei cat o vizitam.

Drumul cu barca este destul de scurt dar edificator  din punct de vedere al peisajului. Daca malul stang de pe care am plecat este chiar stancos pe alocuri, cu mici plaje pietroase, partea dreapta este plina de vegetatie care coboara pana in apele Dunarii.

Radacini de copaci dezgolite de ape, linistea si calmul verzui al apelor, briza racoroasa si reflexia soarelui in acestea ne-au facut sa ne relaxam brusc. Am debarcat pe o plaja destul de larga, probabil locul in care barcagiul ne sfatuise sa facem si o baie in Dunare. Timpul fiind destul de scurt am renuntat la partea aceasta in favoarea interesului pentru partea istorica a insulei.

Am urcat deci pe o carare si am inceput sa observam vestigiile, care desi neamenajate si fara placutele descriptive erau destul de impunatoare.

Ne-am jucat in lipsa informatiilor concrete de-a datul cu parerea..aici era probabil sala mare a cetatii, colo sala de bai nelipsita intr-o cetate romana sau bizantina, dincolo probabil intaririle portului… Am facut poze, ne-am catarat pe ziduri dezgolite de arheologi, am strabatut in pas de mars toata insula sau macar partea sitului arheologic dar timpul nefiind un aliat am decis sa revenim si sa ramanem o zi intreaga pe insula. Seara aducand si cativa nori de tantari suparatori am decis sa plecam dupa primul asalt al acestora.

La intoarcere de pe insula am observat si cateva grupuri ajunse cu salupe pe alte plaje ale insulei care pareau ca nu vor respecta semnul de „Campare interzisa” afisat peste tot. Le-am urat succes cu bazaitoarele in gand si am ajuns pe mal, unde am multumit paznicului pentru bunavointa si clipele minunate de pe insula. Nefiind pregatiti pentru o zona atat de necomerciala am calcat acceleratia catre Constanta, fiind uscati de sete si lesinati de foame dar bucurosi ca am mai gasit un loc mai putin accesibil depravarii turistice uzuale.

Podul Minciunilor din Sibiu. Adevar sau legenda?

In Sibiu, undeva in Piata Mica este un pod. Un pod renumit si cautat de toti vizitatorii care poposesc in orasul Sibiu. Este vorba de Podul Minciunilor. Multe se spun despre acest pod, mai ales in privinta numelui sau. Exista desigur multe teorii. Una din ele spune ca numele podului ar proveni din limba saseasca.  Fiind primul pod culcat din Sibiu, sasi ii spuneau lugenmarchen ceea ce era folosit si pentru cuvantul minciuna.

A doua teorie spune ca negustorii din Sibiu care isi inselau clientii erau aruncati de pe pod, cu timpul acesta devenind cunoscut printre sibieni ca si Podul Minciunilor.

Cea mai credibila ipoteza este cea conform careia tinerii ofiteri din Academia Militara, dar si feciorii din orasul Sibiu isi aduceau iubitele pe pod, acesta fiind un veritabil loc de facut promisiuni si juraminte. Insa de cele mai multe ori acestea ramaneau la stadiul de promisiuni, multe inimi zdrobite fiind puse pe seama juramintelor de pe Podul Minciunilor.

Cititi articolul Ropedia.ro despre Podul Minciunilor si aflati mai multe detalii

Balta Dracului un vulcan noroios mai …apos

Nu te întâlneşti foarte des cu un vulcan noroios în mijlocul unui… oraş, dar există o asemena situaţie inedită în oraşul Covasna, şi nu undeva la margine pe nişte coclauri cu aspect selenar ci chiar în parcul din centrul staţiunii.

Oamenii i-au spus Balta Dracului,  începând cu 1782, pentru că apa acesta noroioasă ce vine din adâncurile pământului şi dizolva stratele argilo-marnoase  pare că fierbe, sursa de “foc ” fiind cazanele necuratului sau mai curând o emanaţie postvulcanică numită mofetă( deşi vulcanii stinşi sunt la zeci de kilometri depărtare, în capătul nord-vestic al Depresiunii Braşov).

Asocierea cu vulcanii noroioşi din zona Berca-Pâclele Mari nu este întâmplătoare pentru că fenomenul este asemănător, doar că aici apa este mineralizată puternic cu dioxid de carbon  astfel că rocile sunt ,,înmuiate” bine de tot până când ajung la suprafaţă, spre deosebire de vulcanii noroioşi clasici unde agentul principal este gazul metan.

Amenajat foarte bine, cu grilaj de metal  pentru a împiedica accidentele  şi cu o flacară simbolică deasupra, acest  izvor mineral mocirlos atrage atenţia oricărui vizitator care a aflat despre acestă minune naturală.

La câţiva paşi de ,,fierbătoare’’ se află vreo şase izvoare minerale permanente şi amenajate unde turiştii sau localnicii îşi umplu recipientele cu această ,,aghiazmă” naturală bună pentru zeci de afecţiuni reumatologice, cardiologice sau gastrice.

parcul central şi râul Covasna

Biserica din lacul Fantanele

Foarte mulţi clujeni işi petrec weekendurile la Beliş, pe malul lacului Fântânele. Insă puţini ştiu că lacul ascunde un “secret”. Un secret ştiut de unii, nici măcar imaginat de alţii. Cei care sunt norocoşi să ajungă aici după o perioadă prelungită de secetă sau atunci când apa lacului scade din diferite motive pot vedea ce ascunde de fapt Lacul Fântânele. Este o biserică. De fapt ruinele unei biserici. Iar pe fundul lacului un sat întreg.

Ca şi în multe alte locuri şi aici atunci când la sfârşitul anilor 60 s-a hotărât construirea lacului Fântânele, nu s-a ţinut cont de soarta satelor existente pe locul în care urma să fie realizat lacul.  De fapt oamenii au fost strămutaţi pe un loc mai înalt , pe amplasamentul actual al localităţii Beliş, iar Belişul vechi a fost inundat după construcţia lacului. Aceeaşi soartă au avut o şi cătunele Milioan , Ples , Dadesti , Bolojesti şi Giurcuta de Jos.

Din satul Beliş (cel vechi) nu se vede mai nimic. Biserica însă se poate vedea la ape scăzute, ceea ce in cazul lacului Fântânele se întâmplă destul de rar din păcate.

Restaurantul Tamas Bistro din Savadisla

De câteva săptămâni ori de câte ori venim de la schi din Băişoara nu putem rezista tentaţiei de a ne opri în Săvădisla la restaurantul numit Tamás Bistro. Este un restaurant cu specific unguresc, amenajat într-o clădire cu front la strada principală a localităţii, chiar faţă în faţă cu Casa de Cultura. Iniţial am rămas surprins că exista un asemenea local în Săvădisla, însă după prima incursiune în specialităţile servite aici mi-am dat seama, de ce rezistă acest restaurant aici şi de ce dă clasă multor restaurante din Cluj chiar şi de aici, de la 20 de km distanţă de municipiu.

În primul rând vorbim aici de mâncare. Preparatele din meniu nu sunt foarte multe, însă sunt deosebite de ceea ce găseşti de obicei prin oraş chiar dacă sunt puţin mai scumpe unele dintre ele. Eu personal comand de fiecare dată lucruri pe care nu le găsesc altundeva deci ceea ce veţi citi în rândurile de mai jos sunt specialităţile. Desigur acestea sunt mai scumpe, însă la Tamás Bistro veţi găsi şi preparate mai populare şi mai ieftine.

Prima dată am măncat gulyas a la Săvădisla o specialitate locală disponibilă la 17 lei, care este puţin diferită de gulyasul unguresc traditional. A fost o adevărată revelaţie. Atunci am hotărât că voi veni şi a doua oară.

A doua ocazie mi-a dat şansa să gust din friptura de raţă pe varză recomandată de personal. Iniţial vroiam să iau una din ciorbele mult lăudate de prietenii cu care am fost prima dată. Insă mă bucur că doamna care ne-a servit m-a convins să iau friptura de raţă. La preţul de 24 de lei porţia poate fi ieftin pentru unii, scump pentru alţii … dar pentru mine şi-a meritat toţi banii.

A treia oară când am venit la Tamás Bistro, deja ne pregăteam să întrebăm ce specialitate au astăzi la ofertă. Şi nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că meniul s-a schimbat, au mai apărut preparate. La recomandarea doamnei care ne-a fost gazdă am comandat cotlet de căprioară cu sos de brănză şi afine (vezi foto). A costat 32 de lei, dar nu trebuie să vă mai spun că a fost fenomenal, nu ?

Câteva cuvinte şi despre personal. Au fost foarte amabili şi politicoşi şi de asemenea proactivi. Mă refer în primul rând la faptul că ne-au recomandat mâncărurile pe care altfel poate nu le-am fi comandat. Un alt lucru elementar care nu se întâmplă în multe locuri este faptul că au avut grijă să ne ia hainele şi să le pună pe cuier.  Printre micile gesturi care le-am observat a fost şi scăunelul cu picioare lungi pentru copii mici care a fost adus la masa vecină unde era un copil de vreo 2 anişori – tot aşa la iniţiativa ospătarului. Aceste gesturi mărunte fac mult în experienţa per ansamblu trăită de client la un restaurant.

În ceea ce priveşte localul, putem spune că este amenajat cu gust, cu mobilier de epocă, cu câteva mese aşezate în câte o caleaşcă, totul fiind dominat de culorile alb si roşu. Preţurile nu sunt mici dar nici nu putem spune că sunt exagerate, sunt locuri mult mai scumpe în Cluj unde nu ai parte de serviciile şi mâncarea de la Tamás Bistro.

După 3 weekenduri consecutive de mâncat aici pot deci să spun fără doar şi poate că Tamás Bistro este cel mai bun restaurant cu specific unguresc din zona Clujului.

Evaluarea noastră:

Mâncare: nota 10
Servirea: nota  10
Locaţia: nota 9
Localul: nota 9
Preţurile: nota9
Per ansamblu: nota 9.5

Biserica UNESCO din Ghelinţa- Covasna

I-aş spune, în completarea titlului, biserica uitată de noi şi regăsită de alţii. Voi introduce astfel o notă de regret pentru monumentele care stau înca în picioare şi care asteaptă o mâna întinsă de la autorităţi.

Secolul al XIII–lea găseşte bisericuţa  în picioare, gata zidită si pictată pe interior cu frumoase casete fixate pe tavan, de altfel o caracteristică aproape generală a bisericilor romano catolice sau unitariene din zona locuită de secui şi saşi.

Ghelinţa este o localitate prosperă,  situată la câţiva kilometri de municipiul/staţiune Covasna, într-o depresiune din Muntii Întorsurii.

Străduţele din sat, semiasfaltate, te poartă cu greu spre biserica despre care nimeni nu a auzit deşi la intrare este un afiş UNESCO din 1994 unde acest monument medieval este situat lângă Coloana lui Brâncuşi.

Zidul ce înconjoară biserica lasă printre mici creneluri să se vadă albeaţa zidurilor ce dăinuie de mai bine de 700 de ani dar  şi închid între ele crucile cimitirului peste care istoria locului îşi plânge încă morţii .

Băncuţele bisericii, roase de carii şi amvonul, lucesc în lumina crepusculului de dimineaţă şi te îndeamnă la nostalgie chiar dacă drapelul roşu, alb, verde  din dreapta altarului te trezeşte din visare.

Doamna care se ocupă de biserică şi după care am umblat o jumătate de oră pe uliţele satului nu ştie o boabă româneste, dar ne întelegem pe limba lui Iisus, acesta fiind cuvântul cel mai des folosit în forma asta de comunicare para/non şi mega verbală.

La ieşire un panou ne arată ca biserica a fost introdusă într-un program de restaurare având ca şi cofinaţator, pe lângă Ministerul Culturii din România şi pe cel al patrimoniului din Ungaria( aşadar au un minister special pentru patrimoniul maghiar de pretutindeni!). Mă întreb dacă şi noi susţinem bisericile noastre vechi din Galiţia sau Timok. M-aş bucura.

Sustinem Let’s Do It Romania

Curatarea Romaniei de deseuri intr-o singura zi! Acesta este telul initiativei Let’s Do It Romania.

Ce se vrea de fapt ?

Pe scurt:  inventarierea tuturor depozitelor ilegale de gunoi/deseuri din tara (din paduri, campii, albii de rauri, periferii de localitati) si curatarea acestora de catre voluntarii participanti la initiativa. Toata actiunea de curatare va fi terminata in decursul unei singure zile. Cum este posibil ? Este, daca se aduna suficienti voluntari si se organizeaza foarte bine actiunea!

Intr-o prima faza timp de 8 luni se vor inventaria gunoaiele, se vor face harti detaliate cu locatiile care trebuie curatate si in final intr-o zi de septembrie 2010 armata de voluntari sprijinita de autoritati, organizatii neguvernamentale si media vor aduna si transporta gunoaiele la gropile de gunoi autorizate.

Oricine se poate inscrie si participa atat la organizare cat si la strangerea gunoiului in raza localitatii de domiciliu. Mai multe detalii pe siteul: http://letsdoitromania.ro/

Aceasta initiativa este inspirata de una similara din Estonia unde 40.000 de voluntari au curatat intreaga tara in doar 5 ore. Desigur Romania este o tara mult mai mare, de aceea este nevoie de cat mai multi voluntari. Vizitati pagina si implicati-va!

Iata povestea Let’s Do It Estonia: