Ropedia.ro – Redescoperiti Romania

Mânăstirea Nămăieşti- biserica crescută din stâncă

În goana estivală a călătorului către Câmpulung ( Muscel) sau către aiurea, acesta ,,uită,,  să treacă cale de cinci kilometri către Valea Mare- Pravăţ, pe la mânăstirea ce a ,, răsărit ” din stânca sub care se afla icoana Maicii Preacurate.

La Nămăieşti, timpul geologic se suprapune timpului religios şi rezultă o minune de bisericuţă, jumătate Dumnezeu şi jumătate om, unde se află o icoană făcătoare de minuni, despre care se spune ca  a fost pictată de Evanghelistul Luca la îndemnul prietenului său Sfântul Apostol Andrei, pe când călătoreau pe meleagurile noastre.

La origine un mic schit de măicuţe harnice (originile sale se pierd în negura secolului al XIII lea)  a devenit prin grija unor donatori o frumoasă şi pioasă mânăstire, chiar dacă a trecut printr-un incendiu devastator în Primul Război Mondial si printr-o reconstrucţie în 1921.

Legenda vorbeşte de visul unui cioban care este îndemnat de Fecioara Maria să caute sub piatra cea mare şi să scoată la lumină icoana ce o înfătişa cu Pruncul în braţe şi de atunci lumina acesteia sfinţeşte valea Câmpulungului ducând visul pocăinţei mai departe.

Gura Haitii- Perla Călimanilor

Mirosul hribilor de pădure de conifere ar trebui sa devina marcă înregistrată pentru acesta zona de la poalele Călimanilor. Pârâul Haita ce boloboroseşte ca un patefon stricat aceeaşi melodie ar trebui pus pe lista celor mai frumoase râuşoare, si cred că ar trebui să ia şi un premiu pentru asta.

Casa meteorologului de peste drum, unde în dimineţile de iunie jderii ies de prin culcuşurile hornului, mult prea putin folosit, sa ia gura de aer şi să-şi agite coada stufoasa către vreo arătare de pârs, este locul unde mi-ar place sa chiui de bucuria munţilor.

Craterul Călimanilor aş vrea sa ma înghită cu tot cu Peştera Luanei cea din limonit si cu lentile de sulf, şi să mă facă rădăcină de merişor, să le pot întinde si să pot astupa gura aceea hidoasă făcută de utilaje în căutare de material pentru explozibili.

Smântâneii culeşi din pădure şi balmoşul Doamnei Rodica să-mi fie soaţe culinare, pe lângă liniştea dimineţilor petrecute în roua fâneţei cu păiuş, festucă şi imortele.

Oamenii muntelui ce-şi beau liniştiţi adălmaşul la pensiunea lui Nea Traian, aş vrea să-mi fie ghizi către  coclaurii stâncoşi din jurul piramidei lui Pietrosu, luându-mă cu ei să le car măcar coasa cu care înving căpiţele din poiana.

Aceasta este Gura Haitii, cu singularul hait, care înseamnă baraj de lemne şi lăcuşor de acumulare, pentru buştenii aduşi din munţi de huţulii  cei păroşi.

Moscheea Ali Gazi Paşa- Babadag

Dobrogea are câteva moschei renumite pentru vechimea şi decoraţiunile lor, din perioada când aceasta regiune a fost inclusă în Imperiul Otoman vreme de mai bine de 500 ani.

Initial situată la Silistra(Bulgaria de azi-fost teritoriu românesc) resedinţa paşei este mutată la Babadag pentru a putea observa şi contracara mai bine mişcările ruşilor ţarişti, aflati în secolul al XVII lea în plină expansiune.

Numele se referă la toponimele turce baba=tată şi dag =munte, sau muntele lui Baba, adica al unui om spiritual şi bătrân, remarcat de oamenii zonei care îi poartă amintirea peste ani.

Zona frumoasă cu dealuri acoperite cu păduri de stejar, salcâm şi tei l-a fermecat pe Paşa Ali Gazi  care a  decis ca în locul unde curge un izvor sfânt, la cişmeaua Kalaigi să ridice o frumoasă moschee, demnă de statutul otomanului şi de importanţa oraşului, cu un minaret de 23 de metri înălţime, astfel ca toţi dreptcredincioşii întru Allah să fie chemaţi de muezin la rugăciune.

Moscheea are unele dintre cele mai frumoase decoraţiuni interioare din lemn din acestă zonă europeană  şi adăposteşte şi cavoul paşei care a iubit atât de mult zona.

În apropiere se află şi un muzeu oriental ce urmăreşte cultura turco-tătară din Dobrogea, însă nu prea sunt indicatoare către el iar interiorul moscheii a rămas secret pentru că nu era deschisă şi nici program de vizitare sau de rugăciune n-am văzut. În sfârşit… vechile metehne balcanice nu sunt uitate uşor.

Unii îi spun oraşului ,, Sinaia Dobrogei”, pentru combinaţia deosebită de relief deluros şi  floră adaptată secetelor  precum şi  pentru apa limanului omonim ce răcoreşte amiezile  toride de vară. Ar fi putut fi mai mult de atât dar limitele bugetare nu i-au permis nici să renoveze moscheea şi casa imamului( conducătorul religios), acest lucru făcându-se cu ajutorul unei fundaţii …turceşti.

Drumurile care leagă însă orăşelul( unde mai traiesc azi doar 50 de familii de turci) de Constanţa, Tulcea sau Măcin sunt însă proaste şi  foarte proaste iar informaţiile despre acesta se opresc, din păcate, la baza militară româno-americană de aici.

Cheile Bicăjelului-La Bechet

Bicăjelul, ca cel mai mare afluent al Bicazului, creează în drumul său câteva mici porţiuni de chei, pe cât de scurte pe atât de spectaculoase şi sălbatice.

Se lasă greu descoperite, drumul ce pleacă din centrul staţiunii Lacu Roşu, şerpuieşte printre câteva vile scăpătate şi două pensiuni din care una –Adela- mi-a rămas în suflet.

Trec de biserica ortodoxă din sat şi mă înscriu pe un drum prăfuit, străjuit de arini, sălcii si molizi piperniciţi, case de păstori si vaci ce-şi umblă cu mândrie talanga pe coclaurii Hăghimaşului.

Câteodată pereţii de calcar ai Hăşmasului încep să se strângă către tine şi atunci îţi spui că ai ajuns şi că cei nouă kilometri de care îţi vorbeau sătenii s-au terminat, dar surpiză valea se lărgeşte şi întâlnesti iar lunca atotcuprinzătoare.

Las undeva în dreapta Cheile Duruitoarei, mai greu accesibile şi ajung într-un tărâm fantastic în care apele râului se îngrămădesc să-si facă loc printre rocile jurasice si rădăcinile suspendate ale arborilor, volbura lor spărgând liniştea peisajului- am ajuns în zona numită La Bechet.

Nu dureaza mult şi ies din strânsoare către un plai cu fâneţe şi păşuni  ce mă forţează să exclam ,,splendoare în iarbă,, şi unde râul abia se urneşte,  asta după ce s-a unit din trei izvoare în locul numit Trei Fântâni.

La buza obârşiei se află un cătun uitat, cu oameni statornici daţi bine cu muntele şi greutăţile lui, oameni pentru care fânul este aur curat iar aerul este esenţa vieţii.

Acolo îl întâlnesc pe Marian, un mic păstor ce fuge peste pietre după vacile lui încăpăţânate si după tăuraşul ce-şi găseşte un prieten uitându-se bovin în geamul maşinii mele.  Surpriza avea să vină abia după ce facem cunoştinţă, pentru că acest băieţel de zece ani citea o carte!… o carte de geografie din anii ‘70 despre România. Asta a fost cu adevărat impresionant.

Balta Dracului un vulcan noroios mai …apos

Nu te întâlneşti foarte des cu un vulcan noroios în mijlocul unui… oraş, dar există o asemena situaţie inedită în oraşul Covasna, şi nu undeva la margine pe nişte coclauri cu aspect selenar ci chiar în parcul din centrul staţiunii.

Oamenii i-au spus Balta Dracului,  începând cu 1782, pentru că apa acesta noroioasă ce vine din adâncurile pământului şi dizolva stratele argilo-marnoase  pare că fierbe, sursa de “foc ” fiind cazanele necuratului sau mai curând o emanaţie postvulcanică numită mofetă( deşi vulcanii stinşi sunt la zeci de kilometri depărtare, în capătul nord-vestic al Depresiunii Braşov).

Asocierea cu vulcanii noroioşi din zona Berca-Pâclele Mari nu este întâmplătoare pentru că fenomenul este asemănător, doar că aici apa este mineralizată puternic cu dioxid de carbon  astfel că rocile sunt ,,înmuiate” bine de tot până când ajung la suprafaţă, spre deosebire de vulcanii noroioşi clasici unde agentul principal este gazul metan.

Amenajat foarte bine, cu grilaj de metal  pentru a împiedica accidentele  şi cu o flacară simbolică deasupra, acest  izvor mineral mocirlos atrage atenţia oricărui vizitator care a aflat despre acestă minune naturală.

La câţiva paşi de ,,fierbătoare’’ se află vreo şase izvoare minerale permanente şi amenajate unde turiştii sau localnicii îşi umplu recipientele cu această ,,aghiazmă” naturală bună pentru zeci de afecţiuni reumatologice, cardiologice sau gastrice.

parcul central şi râul Covasna

Biserica UNESCO din Ghelinţa- Covasna

I-aş spune, în completarea titlului, biserica uitată de noi şi regăsită de alţii. Voi introduce astfel o notă de regret pentru monumentele care stau înca în picioare şi care asteaptă o mâna întinsă de la autorităţi.

Secolul al XIII–lea găseşte bisericuţa  în picioare, gata zidită si pictată pe interior cu frumoase casete fixate pe tavan, de altfel o caracteristică aproape generală a bisericilor romano catolice sau unitariene din zona locuită de secui şi saşi.

Ghelinţa este o localitate prosperă,  situată la câţiva kilometri de municipiul/staţiune Covasna, într-o depresiune din Muntii Întorsurii.

Străduţele din sat, semiasfaltate, te poartă cu greu spre biserica despre care nimeni nu a auzit deşi la intrare este un afiş UNESCO din 1994 unde acest monument medieval este situat lângă Coloana lui Brâncuşi.

Zidul ce înconjoară biserica lasă printre mici creneluri să se vadă albeaţa zidurilor ce dăinuie de mai bine de 700 de ani dar  şi închid între ele crucile cimitirului peste care istoria locului îşi plânge încă morţii .

Băncuţele bisericii, roase de carii şi amvonul, lucesc în lumina crepusculului de dimineaţă şi te îndeamnă la nostalgie chiar dacă drapelul roşu, alb, verde  din dreapta altarului te trezeşte din visare.

Doamna care se ocupă de biserică şi după care am umblat o jumătate de oră pe uliţele satului nu ştie o boabă româneste, dar ne întelegem pe limba lui Iisus, acesta fiind cuvântul cel mai des folosit în forma asta de comunicare para/non şi mega verbală.

La ieşire un panou ne arată ca biserica a fost introdusă într-un program de restaurare având ca şi cofinaţator, pe lângă Ministerul Culturii din România şi pe cel al patrimoniului din Ungaria( aşadar au un minister special pentru patrimoniul maghiar de pretutindeni!). Mă întreb dacă şi noi susţinem bisericile noastre vechi din Galiţia sau Timok. M-aş bucura.

Mica legendă a Pietrei Teiului

Ochii drumeţului care traverseaza viaductul de la Poiana Teiului, în drum spre Vatra Dornei sau Durău, cad pe o apariţie insolită ce stă înfiptă ca un ac de piatră în mijlocul luncii Bistriţei.

Este Piatra Teiului, un conglomerat calcaros  ce străjuieşte iarna dintre gheţuri şi vara dintre ape intrarea  râului moldav în lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui- Bicaz.

Se spune că Aghiuţă, supărat pe auriul Bistriţei a vrut să o zăgăzuiască pentru totdeauna, aşa că urcând el pe culmile Ceahlăului ,,o rupt de acolo un hărtan si legându-l de-a fedeleşu’ s-a pogorât cu el în puterea nopţii către valea Bistriţii” (citat din Al. Vlahuţă- România pitorească).

Planurile dracului nu s-au potrivit cu cele ale Soarelui, aşa că ziua şi cântatul cocoşilor l-au prins pe Scaraoţchi coborând spre vale furios  acesta ,,zbughind-o la naiba” şi lăsând namila de piatră în bătătura Călugărenilor(sat  din comuna Poiana Teiului).

Când au văzut oamenii aşa stâncă lăsată de izbelişte s-au crucit şi ca să împlinească voia Domnului au pus şi o cruce sus pe ea.

Lasănd legendele la o parte şi revenind la …geografie sau dacă vreţi la geologie, aflaţi că stânca aceasta are peste 23 de metri înălţime şi este de fapt un martor de eroziune având aceeaşi constituţie petrografică ca şi marele PION (denumirea veche a Ceahlăului) motiv pentru care a fost declarată minirezervaţie geologică.

Cheile Şugăului din Parcul Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş

Deşi foarte disputate în mediul academic şi chiar economic şi urmărite constant de ,,ghinionul“ investitorilor rapace(scandalul apelor minerale în care este implicat ca şi  custode al rezervaţiei şi Ticu Lăcătuşu), Cheile Şugăului sunt astăzi o pată de culoare limpede pe obrazul tot mai murdar al Parcului Naţional Cheile Bicazului– Hăşmaş.

În regiunile carstice există multe forme de relief  spectaculoase situate pe traseul principal al râului, ce ferăstruieşte dinţii de calcar ai masivelor muntoase, însă există frumuseţi ascunse de ochii călătorului de week-end sau de cei ai turistului/teroristului de mediu, frumuseţi ce individualizează orice zonă calcaroasă din lume.

O asemenea dulce imagine oferă aceste chei, ce fac parte din rezervaţia Cheile Şugăului–Munticelu, chei salbatice şi uitate de timp între crestele Munţilor Hăşmaş- Suhard.

Chiar la intrarea în parcul naţional, pe stânga cum veniţi dinspre Bicaz, întâlniţi un bar situat la baza unei uriaşe stânci, punct nodal în traficul adălmaşurilor localnice, după care un drumeag cu grohotişuri urcă spre izvoarele afluentului Bicazului numit Şugăul.

Cheile se lasă aşteptate preţ de câţiva kilometri după care pereţii de calcar şi de travertin încep, încet încet să se închidă, apa să se învolbure şi pădurea să strângă privirea într-un orizont îngust dar uimitor de liniştitor.

Aş numi zona ,,linişte şi pace” pentru cei ce vor o clipă sau mai multe de deconectare şi de regăsire, ca să nu spun de introspecţie, într-un loc unde târlele ciobanilor si ale ţăranilor din vale răsună, încă, de boncănitul cerbilor.